Dal dialetto alla lingua/Appendice/Versione pugliese
| Questo testo è completo, ma ancora da rileggere. |
| ◄ | Appendice - Versione abruzzese | Appendice - Versione calabrese | ► |
DIALETTO PUGLIESE[1].
«Beh e allora tocca ssapiti ca ntra dhu cumentu nc’era nu patre nesciu, nu veru santu, e sse chiamaa fra Mmacariu. Nu giurnu, tiempu de iernu, mentre de na traversa sta ppassaa de mienzu a llu sciardinu de nu benefattore nesciu, ca era puru idhu nu cristianu de carbu, fra Mmacariu idde stu tale tisu nnanti a nn’arveru de nuce autu e rressu; mentre quattru sciurnatieri, cu lla zzappa a ll’aria, sta ncignaanu a scazzecare la terra a ggiru ggiru, cu nde lu pòzzanu schiantare. — Cce nni sta ffaci a stu pueru arveru? ddummandau fra Mmacariu. — Eh! patre, hae anni subbr’anni ca nu mbole ffazza fruttu; e ieu nde fazzu áschie. — Lássalu stare, ni respuse lu patre: e ssáccila ca st’annu t’ha ccacciare cchiú nnuci cca ffronde. Lu benefattore ca sapìa quantu alla cinca ’ia ditte dhe palore, dese ordine a lli sciurnatieri cu mbògghiccanu ntorna e de pressa le radeche; e mentre lu patre sta ssecutaa ccamenare pe lli fatti soi, lu chiamau e nni disse: patre Macariu, sáccila ca la metà de lu fruttu ni la dunu a llu cumentu. — E ssiccomu de stu fattu se spargìu la uce, tutti currìanu pe lla curiositá cu bìscianu dh’arveru. Rriau lu mese de masciu, e ccomu in fatti, sputa ca ncodha: tanti eranu li fiuri, ca dh’arveru paria nu buchè, e ccomu rriau lu tiempu, nuci a ttutta passata. Ma lu benefattore però nu ’ìa bire la cunzulazione cu nde li cogghia: percé prima de lu tiempu lu Signore se lu chiamau cu idhu cu sse disobbrica de lu bene c’ia fattu. Ma però lu veru meraculu nu ffuei quistu; sentitime e bediti comu fuei cchiú rrande. Doppu ci morse dhu buenu cristianu, la proprietà rumase a nnu figghiu sou ca la penzaa de n’autra manera. E cce ssuccese? ca quandu, comu lu solitu, a llu tiempu de li nuci, lu cercatore se ppresentau cu sse fazza dare la metà de drittu de lu cumentu, lu patrunu neu fice comu quandu ca mai nd’ia saputu nienti, nu ssulamente, ma se zzardau cu ddica ca idhu nu ssapia ncora ca li moneci cappuccini se fetaanu ffázzanu nuci. E ssapiti comu sci’ spicciau? ca nu giurnu, sentìtime sanu, stu sorte de scapestratu ’ia nvitati certi amici, pari soi, a nna llecra cera, e beendu e sciallandu, idhu lu nesciu, ogne ttantu cacciaa lu descorsu de li nuci, pigghiandu a risu li moneci; tantu ca a cquidhi ni ba ssale ncapu lu desederiu cu bìscianu dha sorte de catasta de nuci; e idhu li fice salire subbra alla cammera. Ma cquai se nd’ene lu bellu: apre la porta, se cucchia a ll’angulu addunca ’ia fattu lu muntune e mentre sta dice: uardati, uarda puru idhu e ссе bide? na bella catasta de fronde de nuci seccate. Mo’ pigghia e ddinne ca quistu nu ffuei n’esempiu! E llu cumentu nvece nci perda, nci uadagnau; percé de tandu la cerca de li nuci cresciu de nu modu spettaculosu, ci poi nu benefattore nd’ibbe dogghia de lu pueru cercatore e bose pe divozione cu rrecala a llu cumentu nu ciucciu cu sse pòzzanu carisciare li nuci. E ffuei tantu l’egghiu ci nde ricavara ca le famiglie besugnose enìanu cu sse lu pigghianu cunforma la necessità lloru; percé nui ssemigghiamu a llu mare ca ccogghie l’acqua de tutte parti e ppoi la sparte a ttutti li fiumi».
Enrico Bozzi trad.