 |
Questa pagina è stata trascritta, formattata e riletta. | |
| 272 |
di un latinismo di gusto assai dubbio, non si può negare che faccia tutt’altra figura:
Tem:Infrânește-te, o fiule,
ardoare netimpurie! Doar încă
tè crezi a fi in Atena,
şi gloate cuceritoaie
a vedea imprejurul meu,
ce se aduna in fericire,
și se imboaldà la noroc?...
Toate oh! Neocle, s’au schimbat.
Cel ințelept se pleacă după soartă.
Curtea vrăjmașului meu e această;
și eu nu sunt mai mult libovnicul Atenei;
sărac, nemernic, și dat in urzia,
izgonit, pribeag și lipsit de toate;
una îmi rămase (și doar cea mai bună):
Statornicia!
Neoclu:Iartă-mă, o dulce părinte
astă a ta statorniciă
imi supără, îmi întarată!
Tu dintr’aceias izgonit cetate,
a căreia de atâte ori intregime
apărași; și în locul de mulțumită
ura pretutindeni gonitoare
a Patriei cumplit aflând, ce toată
adăpostirea, toată odiima îți pizmueste,
și va pân’într’atât să te aducă
ca să n’ai loc de repaos; și totuși
jăluindu-te nu te auzii,
nici turburat te văzui! ahi pàrinte,
și cum poți suferi în liniște atâta
greutate, atâtă nemulțumità?...
Difetti ce ne sono; ma il lettore riconoscerà che qui, se non altro, il pensiero del Metastasio è ridato con fedeltà, e, soprattutto, con decoro. Sarà — non lo nego — un decoro che ha dell’artificiale, e, qua e là, dello stentato; ma che ci consola ad ogni modo dello strazio che gli altri traduttori avevan sempre fatto di questo elegantissimo e venustissimo poeta, traducendone i versi politi ad unguem nella più linfatica e pedestre delle prose immaginabili. Orbene, sarà che certi tentativi un po’ audaci finiscon sempre per cattivarsi la nostra simpatia, sarà per una ben naturale reazione al dispetto, provato nel veder
